ATUNCI ERA BINE, ACUM E LA FEL...

Ieri m-am trezit la noua fix.
Afara inceput de iarna tarzie, parca ar vrea sa vina, parca ar mai sta, din geam casa vecina e uda de ploaie, a noastra inseamna ca-i la fel, frigul pandeste, se-ntinde din varfuri parsiv sa intre pe geam, nu poate, las perdeaua sa-i cada pe fata. Ar merge o cafea zic, miroase a gogosi, pai da, asa miroase miercuri in casa, a paine si a bine.
Nu ies. Iarna-mi grabesc drumurile doar catre pat, sa dorm, sa ma trezesc la soare, sa-mi scutur gandurile, cartile, pernele in luna de (prima)vara.
Am uitat de zahar, normal, tot timpul uit cate ceva, e buna si amara, postasul a adus ceva, ridic spranceana mirata, pe frigul asta  nu se trimit scrisori, trozneste caldura-n calorifer, altadata ne lipeam de soba. Pe net click, cancan, libertatea, le citesc pentru ca nu le cumpar, n-as scoate doi lei din buzunar sa platesc aberatii...poarta sau nu chiloti Simona Sensual?
Nu ninge. Macar daca ar ninge...Mamaia bea cafeaua ca pe ceai, pe toata dintr-o sorbitura, nu mai avea timp sa o descante ca noi...si ei ii era frig iarna saraca, avea fotoliul langa soba si toata ziua tricota. Cand nu aveam ce face  furam cate-un ghem de lana, il ascundeam, ce se ma supara...da-mi fah maica ghemu' inapoi, ca io vaz' ce ai facut, lasa ca te spui io...Era lumina de soba si fum usor din lemnul ars, covrigi pe caramida calda, mere copate, noi mici, copii, cu haine groase...Cu ea stateam in fiecare dimineata, ne mai certam la tabinet, la toci, nici nu-mi amintesc sa mai fi jucat cu altcineva carti de atunci, fierbea vin si-o adormeam la pranz...
Imi suna telefonu', lasa-l sa sune, pfooa iarasi dau de zat, niciodata nu stiu cand se termina o cafea, cam amara, daca ar mai fi fost totusi putina...
Nu mai imi e frig. Nici atunci nu imi era...Mereu uitam ca degetele inghetate nu se lipesc de soba, ca omul de zapada sclipeste la ger, afara iesim cu trei caciuli si doua perechi de pantaloni indesati bine-n sosete si cizme, ca iarna se-mpodobeste orasul...si astazi uit la fel.
Ce bine a fost atunci, ce bine-i si acum.
Am timp de mine, am timp de tot.
Azi m-am trezit la noua fix.

NAH, CA MOSUL TOT A VENIT....

Pentru cei /cele care intre timp v-ati emancipat (desi inca va stergeti nasul pe maneca, cand nu va vede nimeni) si faceti alergie acum la moshii de craciun  si alte spirite care aduc cadouri, va anunt ca noi astia ramasi putin mai in urma inca ne bucuram de fiecare lucru care ne face ziua mai frumoasa, chiar daca asta inseamna sa cotrobaim prin ghete dupa dulciuri de la cineva drag, sau sa alergam prin magazine dupa cadouri cu multe zile inainte, doar pentru a il vedea pe celalalt zambind. Lasati feisbucul sa respire de frustrarile voastre, nu va mai dati cu greatza ochii peste cap, nu  judecati cand nu puteti intelege, cu un coment rautacios in plus, moshul tot vine...chiar si la voi...

PENTRU MINE, DE LA VOI...

Va rog sa va scotociti prin biblioteca, prin minte, prin vecini, rude si sa-mi recomandati o carte...
Pentru mine exista carti, pe care le citesc pentru ca le-am inceput si nu pot lasa treaba neterminata in mijlocul randurilor, cu speranta ca poate-poate ceva se schimba si pana la urma o carte oricat de proasta ar putea sa fie, tot se prind doua idei , doua cuvinte de noi...
Mai sunt carti dragute, pe care le citesc rapid, imi plac, zambesc frumos dupa ele si le uit la fel de rapid pe cat le-am citit, nu-mi ocup decat mintea cu urma lor de titlu si niste rafturi din casa, cu zeci de pagini in plus...asa sunt cele mai multe carti .
Uneori, rar, am niste intalniri minunate. Desi s-au incheiat, eu sunt tot acolo, o zi , doua...e ca atunci cand te indragostesti si vrei sa intorci spatele la tot, dupa un timp insa te trezesti si cauti mai departe, dar clipele acelea raman. De carti vorbeam si acum...
Din ultima categorie sa-mi dati, mi-e dor de-o carte buna, dar sa nu sariti cu sf-uri, politiste sau coelho...ca nu fac parte din nicio categorie de mai sus...

DRUMUL CA O ASTEPTARE...

Cu asteptarea nu e bine sa te joci...parca intinzi la infinit o miza, care la sfarsit s-ar putea sa te loveasca fix in mijlocul capului, din ce intinzi mai tare, dintr-atat iti zbori gandurile in toate directiile si-ti pierzi zilele sa le culegi inapoi. O asteptare nu seamana cu alte asteptari, difera intre ele ca oamenii, uneori iti arata partea pe care vor sa o urmezi, fara sa-ti dea garantia ca urmezi calea sigura...uneori ai impresia ca mergi rabdator pe un drum fara cale de intoarcere, ca dibuiesti cu greu prin ceata linia pasilor spre un final asteptat, fara sa simti aerul greu al drumului ce se-ntrerupe, cand te intrebi, eu pentru ce am asteptat?
Asteptarea inseamna maturitate, dar poate ca acopera parsiv doar forma inconstientei, poate ca premeditat nu ti-ai innoda de la o farama la alta sperantele pentru un intreg , nu le-ai aduna gemotoc, nu le-ai rostogoli de la o amanare la alta, ca sa te trezesti intr-un final cu un morman de promisiuni, pe care le vei pune....? Pe unde vei gasi un loc sa le ascunzi ...Cum sa astept, cand nimeni nu-mi arata ce sa fac dupa si daca nu astept cine-mi arata ce sa fac?

PESCARUSII..de Vincenzo Cardarelli

Nu ştiu unde îşi au cuibul pescăruşii,
unde îşi găsesc ei pacea.
Eu sunt asemenea lor,
într-un zbor continuu.
Viaţa o ating
precum aceştia, apa la prinderea hranei.
Şi, asemenea lor, iubesc liniştea,
imensa linişte marină,
dar destinul meu este să trăiesc
dansând printre furtuni.

ESTE ADEVARAT...

....ca a ierta din varful buzelor nu este egal cu a ierta din inima. Pentru ca iertarea sa treaca de pe buze la inima este nevoie ca timpul sa vindece rana. Exista timp pentru toate, deci...

Ierti atat cat iubesti...

GANDURI IN LOCURI GOALE...

Sunt zile in sir de cand nu scriu,  n-am subiecte si n-am timp, acum  am alte ocupatii...Din cand in cand numar in gand si mor de ciuda ca nu-mi iese, numar din nou, locuri din casa ramase goale, doua intr-o saptamana, o bunica si-un catel s-au dus...Am incheiat saptamana cu minus, am scazut, am scazut iar, pana am inteles ca am pierdut...cand e cu minus pierzi, iar o pierdere nu are nume de ruda, vecin, de caine , pisica, prieten, are nume de loc gol...
Sa pierzi inseamna sa cauti, sa dai culoare unui spatiu gol, sa-l umpli cu dor, sa-i dai forma din amintiri si timp din viitor, sa-l tragi spre tine si sa-l scapi printre degete, sa vrei sa fie, sa nu accepti ca nu mai e...
Nu pun totul pe acelasi plan, cu cat locul era mai aproape de suflet, cu atat golul se umple mai greu, pun doar la numaratoare, tot ce imi da cu lipsa...

Sunt zile in sir de cand asez, ganduri in ganduri...ganduri in locuri goale...

FARA TITLU...

Pica oameni din cer...iar din cer vin inapoi,  doar oameni buni.

PASI PE NISIP..de Ademar Baross

Am avut un vis in noaptea de Craciun.
Mergeam pe o plaja iar Dumnezeu
pasea alaturi de mine,
pasii ni se imprimau pe nisip,
lasind o urma dubla:
una era a mea, cealalta a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea
ca fiecare din pasii nostri
reprezentau o zi din viata mea.
M-am oprit ca sa privesc in urma.
Si am revazut toti pasii
care se pierdeau in departare.
Dar am observat ca in unele locuri
in loc de doua urme
nu mai era decit una singura...
Am revazut filmul vietii mele.
Ce surpriza!
Locurile in care nu se vedea
decit o singura urma
corespondeau cu zilele cele mai intunecate
ale existentei mele:
zile de neliniste si de rea-vointa,
zile de egoism sau de proasta dispozitie,
zile de incercari si de indoiala,
zile de nesuportat...
Zile in care eu fusesem de nesuportat.
Si atunci intorcindu-ma spre Domnul
am indraznit sa-i reprosez:
-Totusi ne-ai promis ca vei fi cu noi
in toate zilele!
De ce nu ti-ai tinut promisiunea?
De ce m-ai lasat singur
in cele mai grele momente din viata,
in zilele cind aveam cea mai mare nevoie
de Tine?

Iar Domnul mi-a raspuns:
-Dragul meu, zilele pentru care n-ai vazut
decit o singura urma de pasi pe nisip
sunt zilele in care te-am purtat pe brate...

POVESTEA CREIONULUI...de Paulo Coelho

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna un om care traieste in buna pace
cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna
conform dorintei Lui.
A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce
este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul
tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii
constient de fiecare fapta a ta.

A TINE, A MINE...Adrian Paunescu

Mai miros a tine, mai mirosi a mine,
o sa vina vremea sa ne stearga ea,
încercare aspra, misiune grea,
noua, niciodata, nu ne va fi bine.

Te-am iubit cu moartea în împreunare
te umpleai de mine, iarasi te vâna,
azi ramâi cu moartea, trista, blânda mea,
eu ramân cu pielea scânteind de sare.

Mai miros a tine, ochii mei sunt plini
de-ale tale lacrimi pâna în calcâie,
dragoste finala, moartea mea dintâie,
floare-n gelozia sectelor de spini.

Mai vorbesc cu tine- trist si dureros
prin al carnii noastre-mpreunat miros.

ASTAZI NE DESPARTIM...STEFAN AUGUSTIN DOINAS

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …
Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …

DEFINITIA UNUI STRIGAT...OCTAVIAN PALER

Ti-as spune ceva,
despre noi,
despre zapada de-afara,
despre dragostea mea.
Ti-as spune ceva,
orice,
numai sa nu creasca iarba tacerii intre noi.
Ti-as spune ceva,
ce-ai stiut,
sau ce stiu,
dar a-nceput sa creasca iarba tacerii intre noi
si s-au ratacit sunetele din cuvantul tarziu.

DEFINITIA PASULUI ABSENT...OCTAVIAN PALER

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

DISPERAREA ARE CHIPUL TAU...

...si forma fiintei umane. Cu maini si picioare, cu suflet trist, innegrit de griji, cu umeri ce duc povara apasatoare a zilelor golite de prea multa saracie, cu privirea fixa, tintuita de revolta, de nemultumirea regulilor jocului in care a fost sortit sa cada, de durerea nascuta din neputinta, umilinta, ciuda...
Disperarea mi-a aparut creionata in linii adanci pe chip de om tanar, cunoscut de mine acum putin timp, intr-un tablou greu de prezentat...un tata cu doi copii, umbla de dimineata pana seara, cu speranta ca va gasi un loc de munca, un sprijin de undeva, o mana intinsa, nu pentru a cersi, ci pentru a castiga cinstit linistea lor, ce-a de toate zilele...Nu are loc de munca, nu are somaj, nu are ajutor social (pentru ca are datorii la stat, iar sub forma de santaj, cei de la Administratia Finantelor Publice, nu ii elibereaza adeverinta,  ca nu are venit, necesara la dosar ), nu are rude, parinti, prieteni , care sa-l ajute , are o nevasta casnica, nu mai are acces la utilitati, curent electric, apa etc., nu are nimic din nicio  parte, doar o familie cu doi copii de crescut, care isi duc zilele din ce in ce mai greu, apasand pe umerii lui, marea povara a traiului de zi cu zi.
L-am intalnit la mine la munca si am aflat toate aceste lucruri , datorita unui formular pe care trebuia sa-l completeze, sa-l completam impreuna. Erau intrebari peste care as fi vrut sa sar, sa nu-i mai aduc aminte,  la fiecare raspuns de-al lui astepta parca o salvare din partea mea, o idee, un gand...
As fi vrut sa-i spun din tot sufletul ca va fi bine, dar nu am putut...optimismul meu cauta sa-i dea o sansa mare pentru viitor, o sansa reala in care mai cred si azi, dar nu am putu sa-i spun, pentru ca stiam ca nu mai crede in nimic, in nicio vorba buna...auzise prea multe promisiuni bune pentru viitor, care nu se implinisera niciodata...si nu cerea decat un loc de munca, pe principiul muncesc orice...
Am vazut disperarea unui om , care se trezeste dimneata, dupa o noapte nedormita de griji, cu teama ca nu va avea ce sa puna pe masa...care se gandsete cum sa faca din ultimii trei cartofi mic-dejun, pranz si cina pentru toata familia...cum sa mai innoade o zi , de cealalta...
Am vazut disperarea unui om , care nu face planuri decat pentru ziua de maine, care nu pleaca niciodata in weekend sa se bronzeze in Bulgaria, visand in asteptarea lui Iphone 5, nu-si va duce copii in vacanta la Disneyland si nici nevasta la shopping la Milano, nu se uita niciodata la promotor, ca sa-si aleaga urmatoarea masinas si nici nu iese cu prietenii dupa munca la bere, la barfa de gagici blonde, cu picioare lungi...
Ar fi vrut sa-mi spuna multe, de toate neajunsurile, de nedreptati, de tot ce s-a lovit, dar nu am putut sa merg prea departe in discutie, pentru ca nu am vrut sa compatimesc pe cineva, fara sa pot sa-l ajut...
Avem probleme mii, ne plangem zilnic, uneori suntem cei mai nefericiti si parca toate nenorocirile lumii cad numai pe capul nostru, alteori facem din nimicuri capat de lume, ne imaginam probleme si nici nu duce pana la capat gandul,  de teama existentei lui reale si totusi adevaratele disperari au alte fete, iar noi uitam ca suntem printre cei privilegiati.
Disperarea are chipul omului care nu mai vede solutii, atunci cand solutii avem tot timpul...cand uitam ca esecurile noastre, aduc alte alternative.

CE BINE CA ESTI...NICHITA STANESCU

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

MANCAM CA SA TRAIM, NU TRAIM CA SA SCARBIM...

Intr-un oras din Filipine, mancarea traditionala este cea din carne de caine. O emisiune pe N.G., acum cateva zile, ma lasa fara gust si pofta de mancare, dupa ce mi-a umplut tot ecranul la tv de imagini, pe care nu o sa le uit curand...Pietele de caini erau la mare cautare, expunand pe tarabe, capatani de caine afumate, cu dintii ranjiti, ca intr-o reclama proasta  la pasta de dinti, carne proaspata, macelarita din trupul inca cald al bietului animalut,  mormane intregi de labute, vandute la kilogram, cozi jumulite de blana, numai bune ca sa fie trecute in oala de ciorba. De cealalta parte a orasului, se-ntindeau elegante restaurantele, bogate in preparate care mai de care mai sofisticate, animalul preferat din meniu, CAINE. Locuitorii consumau carnea animalelor, ca pe un preparat traditional , care avea si puteri miraculoase in cultura filipinezilor, fara sa le starneasca mila, indignare,  mai ales ca unii dintre ei , ii considerau ca si noi, animale de companie, prieteni ai omului. Diferenta dintre noi si ei e una foarte mare. Eu inca nu-l vad pe cainele meu, gatit in farfurie, chiar daca ar veni foametea aia apocaliptica, care ne tot ameninta si mi-as pierde mintile cu totul.
Nu e prima data cand ma ingrozesc astefl de lucruri, dar de data asta au reusit sa ma scarbeasca cu adevarat, in general sunt oameni care  au fost programati de la natura sa manace orice, cred ca si propriul rahat.
Nici nu mi-au trecut bine gandurile astea, cand citesc un articol in ziar, cum ca un grup de cercetatori japonezi, au inventat carnea din fecale umane, solutie numai buna de adoptat pentru tarile in care se sufera de foamete.
Nu doar ca seamana la gust cu cea de vita, dar mai contine si vreo 60 % proteine, zic ei...
Noi ce sa mai zicem?
Cred ca notiunea de mancare inseamna la fel pentru noi toti, doar ca undeva in creier, alegem cu grija  diferit butoanele pe care sa apasam atunci cand ne este foame...porc, peste, broasca...Unii dintre noi suntem selectivi, altii se pare ca merg de-a valma, incurcand butoanele intre ele, dintr-un delete stergand orice urma de mila, scarba, respect, gust si dezgust, bucurie  si placere...

CRIZA SCHIMBA LUMEA SI PE NOI CU EA...

Pornita de la credite ipotecare cu risc ridicat, criza a dat peste cap piata imobiliara, a impus noi reguli pe piata financiara, a distrus metalurgia, a creat panica pe piata petrolului, asta dupa ce ne-a rasturnat echilibrul vietii cat de cat asezate, rostogolindu-ne cu pasi repezi spre un viitor incert, presarat pe alocuri numai de previziuni care mai de care mai "optimiste ", tocmai acum, tocmai pe noi, cei care am crescut ani de zile cu dorinta de a deveni "oameni mari ", intr-o lume, care ne astepta cu bratele deschise.
Se pare ca lumea noastra imaginata in anii de copii, nu s-a materializat chiar la fel ca in visele noastre, azi respectandu-i pe cei care au reusit sa evadeze, care si-au gasit puterea sa plece de nebuni in lumea larga, pentru a-si cauta fericirea, pentru a gasi un loc mai putin atins de criza, decat la noi, un loc cu mai mult bine, dand uitarii vremurile in care imparteau salamul de soia, in bucati subtiri, egale...
Nu traim noi acum pentru prima data in istorie anii saraciei, prima criza a fost provocata chiar de catre stramosii nostri ; aurul dacic confiscat de Imparatul Traian, dupa razboaiele dacice a generat in Imperiul Roman un mare dezechilibru financiar, urmat de alte puncte de criza , inlantuite pe parcursul  celor 2000 de ani.
 Astazi parca se intrec toate intre ele si au luat-o razna cu totul, poate din cauza ca suntem noi cei care le simtim pe pielea noastre, nu doar invatam despre ele in manualele de istorie.
Astazi, ne intrecem in masini scumpe, plasme mega HD, telefoane 4G,  ne robotizam si ne cream standarde de viata din cele mai luxoase, poate doar pentru a simti mai intens, viitoarea criza alimentara care se anunta, inmultirea populatiei si lipsa hranei de pe glob. Vom ajunge sa ne vindem tv-ul in schimbul unei portii de mancare, asta daca va fi cineva dispus sa renunte la ea, in schimbul unei cutii din care nu vom ajunge niciodata sa roadem pentru a ne potoli foamea. Suntem anuntati ca in curand sursa de carne nu va mai fi suficienta , din motiv ca suntem prea multi, ca vom trece la vanatul insectelor, bogate in proteine, sursa de hrana neexploatata pana acum...imi imaginez cum ar arata cotletul de porc modificat in meniul restaurantelor, cu cel de lacusta prajita, imi imaginez cum va aluneca berea pe gatul gurmanzilor, dupa o portie de furnici gratinate, in locul mititeilor...criza  e criza, dar aici vorbim de altceva...
Stephen Hawking ne anunta, ca nu vom mai avea loc pe pamant, ca ar fi indicat sa ne inmultim, sa ne mutam, cu tot cu oale, cu pilota, masina si catel, pe alta planeta...daca ii dam crezare celebrului savant, ar trebui sa ne gandim cum ne vom creste copiii pe Jupiter, Saturn ( Pluto parca e prea friguroasa, iar Marte prea imbatranita ), cum ii vom trimite in vacanta la bunici inapoi pe pamant, asta dupa ce ne vom acizitiona in rate pe doua vieti, teren de casa in zona vecina cu omuletii verzi, cu care vom deveni prieteni dupa ce ne bem dimineata cafeaua impreuna.
Suntem in criza de toate, nici bolile nu mai sunt ce au fost odata...adio, tifos, ciuma, tbc, azi murim prajiti de radiatii, mutilati chimic cu fel de fel de substante si pusi la conservat mai bine decat mumiile din piramide, dam pe afara de atatea e-uri colorate, ca nici nu o sa mai avem timp sa putrezim.
Marea boala care ne paste pe toti, vine cu pasi grabiti catre noi, la mare cautare, intr-un stil modern ...depresia. De mult ingrosam randurile cabinetelor de psihiatrie, de acum incolo vom cauta cu diperare un loc in care sa ne plangem singuri nefericirea... o sa fim deprimati, intre deprimanti...serotonina ne va face cu mana de undeva de sus, amintire al unui timp demult apus, bucuria industriei farmaceutice, singura in plina dezvoltare.
Sfarsitul lumii ne apasa pe tample, ne urla din televizoare, se anunta peste tot...vin toate gramada peste noi, cu lipsuri, griji, neajunsuri...iar noi cu umeri tineri, ne-am oferit sa o caram pe mai departe, in speranta  unei vieti mai bune, plina de criza lucrurilor rele.
Daca am lua tot in seama nu am mai fi noi, nu putem sa ne impiedicam la fiecare pas din viata nostra de ultima nascocire a vreunui savant, nu ne putem umple mintile si asa tulburate de grijile zilnice, cu fatalitati scornite din motive mai mult sau mai putin realiste.
Nu am dat de ce ne asteptam si nimeni nu ne-a intampinat cu flori, belsug, cu locuri de munca, case , masini, familii fericite, poate am avut ghinionul sa aterizam intr-un punct mai negru din istoria lumii, ce bine ca nu suntem nici primii, nici ultimii, ce rau ca unii s-au pierdut, ce bine ca au fost atatia care au depasit momentul...noi, marturie a lor, vom merge mai departe...

ULTIMA ZI, URMATOAREA MINUNE...

Ce bine ar fi daca as putea sa-mi traiesc zile, ca si cum ar fi ultimele, daca as putea sa-mi concentrez toata energia in fiecare clipa, daca as putea sa-mi inlatur somnul, grijile, oboseala , sa le las undeva intr-o existenta deja indeplinita, tocmai pentru a nu pierde bucuria fiecarui moment...uit si ma ameste cu de toate, aman la nesfarsit  si fac planuri ce se intind pe zile nenumarate si simt ca ma pierd, ca ma risipesc, ca ma insir ca niste boabe de nisip, intr-un pustiu desert, batut de vant, furtuna, de lume...
As vrea sa-mi amintesc zilnic, ca nimic nu tine la infinit, ca exista un termen limita, chiar daca cineva il tine inca secret de mine...as vrea sa-mi traiesc zilele toate ca si cum ar fi ultimele, sa-mi inventez in fapte toate dorintele ascunse, fara sa-mi pese de judeca de apoi a celor din jurul meu, sa ma arunc din ganduri in lumea cea adevarata, fara sa-mi las cale de intors, fara sa mai am ce pierde...As vrea sa se uite toti la mine, sa-mi arate cu degetul nebunia si sa intorc spatele spre lumea lor, lasandu-i sa-mi judece sminteala, in timp ce pierd timp pretios din viata lor...Vreau  sa-mi amintesc ca nu am privit niciodata cu adevarat cerul, sa intalnesc un om care sa se prefaca absent la toate nebuniile mele si totusi sa fie prezent in fiecare clipa langa mine, sa-l iau de mana, sa uit ca am citit codul bunelor maniere, ca ne mai inconjoara o lume plina de reguli, de constrangeri si prejudecati, sa fac ce-mi place, ce as fi vrut  fiu dintotdeauna, dar nu am putut sa-mi recunosc niciodata...pana la urma ce as avea de pierdut?oricum ar fi ultimele zile...ultimele sanse de a fi exact ceea ce vrei sa fiI...
Din pacate nu am reusit pana acum, uneori imi amintesc exact forma eului meu, altadata uit, sau ma maschez de dragul celor din jur, de nevoia ca asa trebuie, din dorinta de urma un drum deja stabilit, din teama de voi , din teama de mine...

Haideti sa ne mintim intre noi, sa avem cate un doctor care sa ne declare bolnavi incurabili, si cate o boala imaginata, sa ne numaram zilele rand pe rand, asteptand-o pe urmatoarea ca pe o minune...

FARA CUVINTE...

Cam greu mi-am gasit cuvintele in ultima vreme...sau poate deloc. Ma tin cam multe sa mai spun ceva, uneori respir aerul din jur si ma bucur ca a fost doar atat...altadata imi fac timp si ma intreb ce-ar fi fost daca...nu vreau sa stiu. Sunt lucruri pe care nu vrei sa le afli niciodata, iar eu nici macar nu sunt in stare sa le ghicesc...asta pentru ca nu as putea sa le recunosc vreodata. Bine, ca a fost doar atat...

DECALOG...Octavian Paler

Prima porunca: Sa astepti oricât.
A doua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajuta sa traiesti în prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul în care traim.
A saptea porunca: Nu pune în aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu îndrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gândul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavând altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvânteaza ocazia de a-ti apartine în întregime. Singuratatea e o târfa care nu te învinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, într-o grota.

PROIECT DE INTELEPCIUNE...Nina Cassian

Stiu de pe-acum ceasul acela in care

voi scotoci dupa tine, prin zece sertare,

ca sa-i pot spune cuiva cat de mult am iubit

in tineretile mele.

Multe scrisori voi avea, si fotografii,

teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,

si, printre ele, mainile mele fosni-vor

searbad ca frunzele vechi.

Dar am sa spun, am sa spun cum zambeai langa mine

buzelor mele de-atunci, dulci si veline,

si cum stiai ca vom fi impreuna mereu,

vesnic (sau pana la moarte).

Si am sa spun ca aveai cate-un profil,

care-si pierdea in lumina hotarul fragil,

ochii pestriti ca doua gize imense,

prinse in ploaia de-april.



O sa ma laude-acela, fara-ndoiala.

« Da, ai trait o frumoasa iubire de gala ... »

Eu voi inchide sertarele. Stiu de pe-acum

ceasul in care ...

INIMA MEA, PASARE...Rabindranath Tagore

inima mea, pasare din salbaticie

si-a gasit cerul in ochii tai.

ochii tai sunt leaganul zorilor

ochii tai sunt imparatia stelelor.

cantecele mele se pierd in adancul ochilor tai

lasa-ma sa ma inalt in aceste doua ceruri

in uriasa lor singuratate.

lasa-ma doar norii sa le spintec

sa le-mprastii vasliri de aripi

in stralucirea lor plina de soare.

NU TE-NTRISTA...Zaharia Stancu

Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,

Totul trece ca o tramba de nori,

Vine vantul si o destrama,

Vantul care scutura flori.

Nu te-ntrista ca nimic nu se-ntoarce,

Raurile curg toate spre mare.

Oricat ai merge de repede,

Nu poti s-ajungi pana la zare.

Unii caini latra doar, altii musca,

Bivolii sunt negri si-mpung.

Pa pajistea tanara, iezii

Sa-mbatraneasca n-ajung.

Lasa steaua sa cada chiar

Daca nu e de foc ci de gheata.

Poate venim din lumine ori poate

Din ceata venim si mergem in ceata.

Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.

Totul se destrama ca o tramba de nori.

Vine vantul si usuca dealurile

Pe care primavara se ivesc flori.

NU ESTI TU...Veronica Micle

Nu esti tu acela care mi-ai dat inimei mahnire;

Nu te maguli cu gandul ca te-am plans sau te-am iubit,

Ai fost numai intruparea unei clipe ce`n nestire

Misca sufletul si-l leaga de un dor nemarginit.



Si daca a fost durere si daca mai sufar inca,

Nu esti tu a lor pricina, nu esti tu cel vinovat,

E de vina al meu suflet, e simtirea mea adanca

Caci a mea este iubirea tu esti clipa ce-a zburat.

IN FATA MARII...Virgil Carianopol

Cum seaman eu cu tine, mare,
La fel, mereu nelinistit,
Închis din patru parti de timpul,
Din care nu e de iesit.

Ma zbat adânc, fara crutare,
Ma trag în mine, ma-nvrajbesc,
Dar oricât as lovi de tare
Degeaba tarmii mi-i lovesc.

E-o lupta fara-asemanare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s multumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
Si fara sa îngenunchez,
Dar nu pot, nu, iesi din vremea
În care-ncep sa-nnegurez.

Mi-e dorul inima si gândul
Tot rani, la zbatere proscris,
Dar înca lupt sa nu stau numai
În tarmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Si mie timpul mi-a pus maluri
Si nu pot sa mai ies din el...

COPIL FIIND, PRIN LUME FREMATAM...

Astazi, scoatem ce-a mai ramas din copilul din noi, al meu e cam intreg, se dezvolta normal, nu da semne prea mari de maturitate, dar nici eu nu-l prea bat la cap...azi e liber sa merg cu el de mana pe strada, sa-i dau voie sa fie el in vazul tuturor, sa-i dau jos din podul casei, sacul cu jucarii, sa fie dezlegare la maini de ciocolata, la zambete tampe fara vreun rost...o sa-l duc undeva la soare, sa ne intalnim  cu voi, am auzit ca o sa veniti multi , cu mic cu mare, ca o sa fim toti, ca o sa ne dam in  calusei, vom face castele de nisip, vom scrie cu creta pe trotuar...ca va fi sarbatoare.
Mai scoateti, mai cautati, sigur pe undeva mai este vreun copil ratacit si e pacat sa nu mai apuce si el sa se joace...

P.S. daca e ziua mea pot sa-mi pun si o dorinta, nu? deci sa zic ce vreau? zic...pai vreeeeaaauuu un kinder din ala cu surprize, da din ala cum primeam eu cand eram mica, nu cum e acum si mai vreau si o punga din aia de cumparaturi de la carrefour, cea mai mare care exista, plina cu jeleuri ...gata am zis...

OCHII CARE SE VAD, NU SE UITA...

 Bine ca mi-ai reamintit, ca eu nu cred in oamenii care se indragostesc de poza mea de pe facebook , care cred ca ma cunosc din discutiile de pe mess, carora le-am tastat niste vorbe fara sa-i privesc in ochi, ca nu ii iau niciodata in suflet pe cei care stau in spatele unui monitor si care ma lasa cu mana intinsa in gol, tot pentru un rand la tastatura...
De cate ori mi-a cazut ca o apa rece pe fata , gandul ca nu ma pot lega de cineva, doar pentru ca exista undeva in lumea asta, mai aproape sau mai departe de mine, de atatea ori am uitat...de doua ori mi-am reamintit si ultima oara cand m-a privit cineva intr-un club m-a tinut niste ani...bine ca mi-ai adus aminte , ca eu nu ma pierd cu firea decat atunci cand ma privesti   pana-mi tocesc ochii, atat de tare, pana ma faci sa ma simt mica, sa ma ascund pe undeva , de frica de martori, de grija de noi, de mii de intrebari despre ce vrei si ce vreau si ce va fi , e singurul moment dintr-o relatie pe care l-as prelungi la infinit , m-as ascunde ca sa nu-mi poti vorbi  si as mai aparea asa de dupa colt, ca sa ma privesti in treacat, sa te privesc cu inteles...Altadata,  te-as aseza la o masa lunga , eu intr-un capat, tu in celalalt, ca sa nu ma atingi, sa nu aud ce-mi vorbesti ...ti-as arunca asa rotund, de-a lungul mesei tot ce simt, tot ce ai putea sa-mi ghicesti...mi-as lua inapoi,  ce nu-mi poti spune..
Nu am cum sa uit vreodata ceva ce nu mi-ai spus, dar pot pastra mereu ceva ce mi-ai daruit...
Pe net imi caut prietenii, pe tine in alta parte...

DIN UNA BUNA , IES TREI RELE...

Cate vin adunate, cate trec, cate raman? pe cele mai multe le astepti si nu vin niciodata...mai rau,  cand le astepti prea mult, crezi ca au venit, de fapt doar ti s-a parut...vorbeam de lucrurile bune, care n-au fost bune niciodata, doar s-au vrut...
Am crezut ca nu pot ridica castele din nisip decat la mare, cand inca mai credeam intr-un teren nesigur, cand alergam intr-un suflet dimineata sa-l gasesc, fara sa ma gandesc ca noapte imi poate lua castelul, la fel si apa, la fel oricine care se impiedica de el...Azi nu stiu cine se mai impiedica de  el...poate chiar eu ,  nu stiu sa-l mai construiesc bine, nu stiu nici ce loc sa-mi  mai aleg , acum nu prea mai stiu de niciunele...

e doar o zi mai proasta...din asta proasta, poate vor iesi altele mai bune...

LA MULTI ANI, SIMONA!!

Dupa ce am vorbit noi de ale noastre, acum cateva zile, s-a gandit ea sa ma intrebe daca imi e dor de mare, fara sa stie ca sufar de un dor incurabil in fiecare clipa, fara sa stie ca stropul cel mai greu din dorul meu de mare, e chiar ea...Pentru ca ea e de acolo, de unde mie mi-a fost dat sa-mi las o parte din mine, de unde mi-am carpit in fiecare vara, prin fiecare an, bucata aia din suflet care imi lipsea, cu petice mici de soare, cu gandul ca voi ramane, cu slabiciunea ca am plecat, cu urme de nisip pe picioare, cu urme de lacrimi mai sarate decat apa din mare, cu planuri o mie, dezamagiri si mai si...
Am iubit mai intai locul de unde e ea , apoi pe ea...am urat-o cand am plecat si stiu ca si ea pe mine...nu pentru ca mi-a gresit cu ceva, nici eu nu cred ca i-am gresit cu prea multe, ci pentru ca am rams singure una fara cealalata, pentru ca ne-am simtit mai slabe, pentru ca am pierdut o lume, de ciuda ca nu am putut sa mergem mai departe in acelasi sens, ca ne despart vreo100 si ...de km, pentru ca nu ne mai bem dimineata cafeaua amandoua, si nici nu ne mai incurcam dezordinea intre noi, pentru ca un timp nu am avut ce sa ne spunem , asa de groaza, de gandul ca nu va mai fi, ce a fost.
Avea 17 ani cand am vazut prima oara, de stim  de vreo 5 ani, suntem cat se poate de diferite, nu cred ca ne-am inteles vreodata cu adevarat, nici nu stiu ce ne-a legat si totusi cineva a innoda firul acolo bine, nod peste nod, stiind ca unele legaturi trebuie sa reziste pentru totdeauna...
Nu stiu ce apreciez la tine , dar stiu ca imi esti draga, stiu ca ai venit langa mine cand am avut nevoie, stiu ca  la prima ninsoare de acum vreo 2 ani, ti-ai carat bagajele odata cu mine spre nicaieri, asa ca sa nu ma simt doar eu singura data afara din casa, stiu ca am gasit impreuna solutii pentru orice, ca ne cheltuiam toti banii pe haine si plecam ca doua toape in oras, ca ma enervai ca erai dezordonata si imi aminteam ca eu eram mai rau ca tine, ca adunam toti maidanezii la noi in apartament, pana ne dadeam seama ca nu suntem in stare sa avem grija de ei. Te vedeam puternica cand erai indiferenta, fara sa-mi dau seama ca asa iti ascunzi slabiciunea, ca n-am  stiut sa-ti arat cat tin la tine, in timp ce imi pierdeam gandurile cu cineva care nu merita, mai stiu cum ma tundeai si-mi aranjeai parul , cum imi spuneai cu ce sa ma imbrac si cum nu te ascultam la inceput, cum ai crescut langa mine, cum am crescut langa tine...
Mi-ai spus ca impreuna vom trece peste orice, uite ca ne descurcam si singure la fel de bine, ca am gasit  in noi un drum sa mergem mai departe, ca pana la urma conteaza sa fim bine oriunde am fi, ca imi lipsesti, dar ca existi cu mine tot timpul, ca nu am oameni sa te inlocuiesc si nici nu caut, ca ochii care nu se vad, nu se uita intotdeauna...Ca nu-ti pot fi alaturi azi, ca-ti doresc acelasi zambet langa care mi-am sters mereu lacrimile, aceeasi nebunie care m-a facut sa fiu eu, iti doresc sa crezi incontinuare  ca poti, sa ai incredere in tine, iti doresc sa fii tu...sa ramai mereu tu...sa se adune binele din lume langa tine, sa nu mai vezi bine de atatea bucurii, sa calci cand nu te-astepti in coltul tau de liniste, sa fii bine, pentru ca imi esti draga si nu mai e alta ca tine...
La multi ani ,Simona!!

SCRISOARE...GABRIEL GARCIA MARQUEZ

Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic. As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica. As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu. Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor... Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.

Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.

Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod rostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.

Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.

DIGUL...Octavian Paler

Marea loveste digul pe care in seara aceea
n-am avut curajul sa mergem la capat. Piatra uda
luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti,
ne puteam prabusi in apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atat de atenti
inca intr-o zi vom renunta sa ma patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si il vom uita in cele din urma,
vom uita c-ntr-o seara eram poate hotarati sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decat singur. Pot aluneca
sau pot inainta curajos. E totuna.
Si-as vrea sa uit in ce zi ma aflu, in ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se intruna de dig, sa ma intreb
cine sunt, ce varsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit in fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?

FOCUL...Octavian Paler

Nu-i adevărat povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, cînd singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
cînd un om s-a gîndit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mîinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decît un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,
cînd vulturii coboară în noi
şi ne temem.

DACA CER , MI SE VA DA??

Mi-as dori ceva...cica atunci cand nu mai stii ce, trebuie sa inventezi....eeehh pai de asta ma tot vait eu, ca mi-au traznit vorbele astea prin cap acum cateva zile si ma tot gandesc, de atunci...
Nu sunt nici plictisita, ca nu am timp, nici vreo depresie nu a cazut pe capul meu, care sa ma scurga de chef de viata, din contra exista si da si pe afara si cica pentru unii sunt si enervant de tanara, la modul ca mai am atatea de facut...si totusi imi doresc ceva. Ceva ce nu am facut pana acum, care sa ma scoata cu totul din ale mele, sa-mi strice putin lumea in care ma aflu, intr-un mod bun, ca nimeni nu-si doreste vreun dezastru de proportii, sa-l tin minte mereu  si sa mi-l aduc aminte si la batranete ca fiind momentul ala de reper din viata mea de la care mi s-au tras toate alea bune, sa ma adune cu totul de pe unde sunt imprastiata si sa ma lipeasca intr-un intreg.
Dar ce?
Iar daca cer mi se va da?

UNEORI STRUGURII SUNT FOARTE ACRII...

Cine nu ajunge la struguri, spune ca sunt acrii...iar cu cat sunt mai sunt, cu atat parca li se umple gura mai bine de acreala...si ce naspa e sa simti gustul ala bun, dulce, sa vrei sa fie tot numai al tau...pacat ca nu se poate ...si ce ma mai bucur pentru asta ...

A MEA...Adrian Paunescu

Cum treci acum si apa e-n ruine,
si-ti este bine si îmi este bine,
as vrea sa-ti spun, iubito, ca în tine
e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu mila si mirare
cu întrebare si cu disperare,
cu gelozie si cu larma mare,
c-un fel de fardelege care doare.

Si jur pe tine si pe apa toata
care ne tine barca înclinata
ca vei ramane - dincolo de numar
si dincolo de forme, masti si vorbe -
a mea, de-a pururi, ca un brat în umar

NE CUNOASTEM...Marin Sorescu

Ne cunoastem,
Ne-am intalnit intr-o zi
Pe pamant,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealalta.

Tu erai asa si pe dincolo
O, erai ca toate femeile,
Uite ca ti-am retinut
Chipul.

Eu m-am emotionat
Si ti-am spus ceva cu mana pe inima,
Dar n-ai avut cum sa m-auzi.

Pentru ca intre noi treceau intruna masini
Si ape si mai ales munti,
Si tot globul.

M-ai privit in ochi
Dar ce sa vezi?
In emisfera mea
Tocmai se facuse noapte.

Ai intins mana: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunza.

IMI PLACE...

Mancarea chinezesca de mor. Mananc pana mi se face rau, fac pauza jumatate de ora, ma enervez ca niciodata nu am limita si nu stiu cand sa ma opresc, imi jur ca e ultima data cand am apucaturi de nemancata care a descoperit platoul cu minuni, uit si o iau de la capat. Alerg fiecare bob de orez, in timp ce ma gandesc serios ca as putea sa iau de barbat la mine acasa un mic chinez, care sa-mi gateasca de dimineata pana seara. Oare mama ce parere o avea despre asta?

Ciocolata. Rau. Cand eram mica rascoleam toata casa, cu inima la gat pana o gaseam pitita pe undeva , iar de bucurie si de ciuda ca au ascuns-o de mine, o mancam pe toata si lasam doar ambalajul...Asta pentru ca depasisem de mult cantitatea normala pe care trebuia sa o manance un copil de varsta mea, iar la mine in casa stiam sigur ca se gaseste intotdeauna cel putin o ciocolata...

Florile...toate. Cat de mult ne-am bate noi capul, cat de avansati vom ajunge in ale stiintei, nu vom reusi niciodata sa construim ceva atat de frumos...De multe ori am fost invidioasa pe cate o florareasa, ma gandeam ca ea nu are cum sa fie suparata niciodata, daca sta tot timpul printre ele. In cele mai grele momente din viata mea mi-am cumparat singura flori, asta ca sa-mi arat ca sunt si lucruri frumoase pe lumea asta, cand nu mai credeam in ele...

Marea de mica. Daca mi-as imparti sufletul in doua, marea ar ocupa bucata cea mai mare. Mi-e dor in fiecare clipa sa-mi lipesc mainile si parul de sarea din apa, sa-mi asuc hainele jilave de umezeala din aer, sa-mi zgarii nisipul de pe piele bob cu bob...

Imi mai plac chestiile atarnatoare care se numesc cercei, eu posesoare  a doua urechi dornice mereu de cate o pereche noua...o data pe luna ii scot din cutii, ii asez in linii egale pe categorii si le fac inventarul...spre nemultumirea mea niciodata nu sunt suficienti.

Imi mai plac caini, pantofii, jeleurile, ceaiul, bratarile, cartile, sa scriu, culorile, imi plac oamenii care-mi dau starea lor buna, imi place sa dorm cu mama, imi place cand ploua sa-mi pun patura-n cap si sa ma rup de lumea toata, sa merg cu masina si sa ma uit pe geam, sa-mi scot toate hainele din sifonier si sa le ingramadesc apoi pe toate la loc, intr-o dezordine teribila, sa ies cu simona in oras si sa ne dam cate-o data putin in spectacol, imi place cand ma cearta tata, cand mor de ciuda ca stiu ca are dreptate, imi place sa zambesc, sa plang de nervi...imi place sa fiu eu...

CASA DE NEBUNI...Adrian Paunescu

In ultimele zile ale iubirii noastre,
Eu iti spuneam cuvinte si tu,cu ochii uzi,
Pareai neputincioasa si sa le mai auzi
Si ma temeam sa caut sau sa presimt dezastre.

Si-n noaptea dinaintea plecarii spre niciunde,
Eu iti strigam ca ninge,plangand la telefon,
Si-aveai atata pace si viitor,in ton,
Ca nici acum nu banui ca te puteai ascunde.

Nu cred ca are dreptul o dragoste sa moara
Ca intre doua bestii,tacut si indecent,
Si fara un adio si un advertisment,
Si fara o urare de drum elementara.

Atept sa-mi spui ca suntem,atunci cand ai sa suni,
Ori eu,ori tu,ori ambii,la casa de nebuni.

IUBIRE...Lucian Blaga

Iubesti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubesti - când suavă icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubesti - când simtiri se desteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-asteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubesti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îti este-n aceeasi măsură
si lavă pătrunsă de lună.

PARADOXUL VREMURILOR NOASTRE...Octavian Paler

“Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:
cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,
mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si
ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa
ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta
cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
Am curatat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar învatam mai putin.
Planuim mai multe, dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai
multe informatii, sa produca mai multe copii ca
niciodata, dar comunicam din ce în ce mai
putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
încete; oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta
scrisoare si în care
poti decide
fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te
veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va
pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de
lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe
care o poti oferi cu inima si nu te
costa
nimic.
Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si
persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o
spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa
pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea
persoana nu va mai fi lânga tine.
ai.
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
ai.

DIN IUBIRE NU SE MOARE , SE TRAIESTE MAI BINE DUPA...

Daca pana acum mi-au tremurat de multe ori mainile pe taste, incercand sa scriu acest post, recunoscandu-mi mie in vorbe scrise ca pot trage linie definitiv, astazi chiar pot sa o fac cu o mare detasare si cu un zambet in coltul gurii, oarecum ironic ca nu se moare din iubire ,ba chiar se traieste mult mai bine dupa...
Asta nu vine dupa un vis frumos dintr-o seara mai nebuna, ci dupa multe luni de lacrimi, intrebari  fara raspuns, frustrari, ganduri ce au oscilat de la ura la iertare,de la mila la reprosuri,de la ciuda la razbunare,pana cand am ajuns la impacarea si intelegerea ca nimic nu e intamplator, iar tot raul e spre bine...Din iubire nu se moare, iar daca nu am murit eu care sunt cea mai slaba din toate fiintele lumii, ajungand azi sa trag concluzii optimiste pentru ziua de maine,e clar ca nu va murii nimeni, iar faza cu ce nu te omoara te face mai puternic ,nu doar ca e cat se poate de adevarata, dar iti mai umple creierul si sufletul de invataminte pe care nu ai cum sa le uiti pe viitor.
Azi pot sa trag cu ochiul in trecut fara sa-mi innegresc inima de suparare si sa constat ca am invatat niste lucruri langa tine...am invatat ca din doi intotdeauna unul sufera mai mult si nu este cel care iubeste pana la cer si inapoi, este cel care nu are puterea sa renunte la momentul potrivit, care simte teama pana in maduva oaselor ca nu-si poate continua zilele decat innodandu-le fara rost cu ale celuilat...de data asta eu am fost aceea, care fara sa fiu oarba sau proasta nu am inteles la momentul potrivit ca cel de-al doilea an de realatie nu este decat o prelungire letargica  a primului, o agonizare a unei iubiri care nu mai exista...ca tu de ieri nu mai esti cel de azi...ca nu poti schimba oamenii asa cum vrei tu , cum sunt ei in visele tale , ca nimeni nu se schimba decat pentru moment, iar intr-un final iti va da peste bot exact cu aceleasi nimicuri pentru care tu te-ai asezat si-n cap sa le schimbi...
Am invatat ca atunci cand cineva renunta la tine o data , va renunta si a doua oara si a treia oara, pana o va face de tot, in ciuda eforturilor tale supranaturale de al face fericit, de a nu gresi , de  a iubi...am invatat ca nu trebuie sa ma simt cea mai urata, slaba, proasta persoana de pe glob si nici ca trebuie sa ma invinuiesc eu de fiecare cearta aparuta intre noi, pentru ca nu ma iubesti tu ...pur si simplu nu a fost sa fie iar eu nu am o vina prea mare pentru asta...
Am invatat sa-mi arunc prin colturi bine ascunse orgoliul prostesc ,sa astept doua zile ca sa pot spune imi pare rau si nici atunci din tot sufletul ...mi-am data seama ca toate spectacolele cu scene pline de istericale nu duc la o impacare dulce, ci la o moarte lenta a unei relatii supraaglomerate de nervi tociti si zile macinate aiurea...
Am invatat de la tine sa daruiesc celui de langa mine , fara sa-l intreb daca are nevoie, daca ii place , pur si simplu sa indraznesc sa fac eu alegerea pentru el si sa-i ofer din tot sufletul...am invatat ca asa se castiga un om prin fapte, nu prin vorbe...cand nu am mai primit nimic de la tine, am inteles  ca mi-au ramas doar vorbele, desi dupa atata timp jumate din lucrurile mele sunt de la tine...asta inseamna ceva.
Tot tu m-ai invatat sa ma rog, sa nu ma mai revolt pe tot ce mi se intampla ,  sa-mi las ultimii 5 lei, copiilor saraci de la poarta bisericii, gandindu-ma ca ei au mai mare nevoie de ei,decat am eu...
Am si intrebari  o mie , la care nu m-a invatat nimeni  sa-mi raspuns...dar al carui raspuns nici nu-l mai vreau sa-l aflu , nici nu mai conteaza...
Nu am invatat niciodata de ce nu mi-ai fost prieten, de ce nu te-am simtit de aceeasi parte cu mine , de ce nu ti-am aratat ascunzisurile sufletului meu...de ce nu mi-ai fost complice in greselile mele si m-ai lasat mereu sa lupt singura impotriva lor....
Nu am inteles niciodata de ce ma cautai de fiecare data plangand, acoperindu-ma de cate un te iubesc , al carui sens nu cred  ca l-ai stiu vreodata, ca dupa 3 zile sa dispari ca si cum nu as fi existat  si sa revii dupa alte 3 saptamani , zambind si cu un dor ne bun de mine....
Am murit de ciuda cu trei noduri in gat, cand m-ai lasat sa numar secundele ca pe niste ani , in fata usii tale , pentru ca ai fost las si nu ai avut puterea sa-mi deschizi si sa-mi arunci in ochi ultimele cuvinte...m-am intrebat mereu daca ti-a tremurat vreo clipa mana si sufletul pe cheie , gandindu-te daca sa-mi deschizi sau nu, amintidu-ti ca usa mea ti-a fost mereu deschisa, sau tu iti fumai de fapt linistit tigarea in bucatarie , asteptand sa-mi iau singura talpasita si sa plec, fara sa te mai astepeti vreodata la vreun repros...
Azi nimic din toate astea nici nu mai conteaza ,desi altadata cream ca or sa ma bage in mormant...acum cateva zile am fost intamplator in faleza nord , erau geamurile de la camera noastra deschise, am fost in locul in care mi-am petrecut cel mai frumos an din viata mea si nu am simtit nimic. Mi-a fost frica, credeam ca o sa plang, ca o sa transform marea intr-un ocean de lacrimi, dar nu am simtit nimic ,pentru ca am inteles ca fiecare lucru e la timpul lui lasat , iar noua ne-a fost bine atunci.
Azi pot doar sa plec mai departe, dupa ce am inteles ca lucrurile frumoase le pastrezi in suflet pentru a te bucura cand iti e greu. iar cele rele le folosesti ca aliat pentru a construi pe viitor ...dar am inteles si ca  e nevoie de timp pentru a gandi asa...ca in momentul acela greu , trebuie doar sa depasesti zidul negru din fata ochior,pentru a gasi drumul liber ce ti se asterne in fata...
Nu stiu daca am facut bine , ca am scris asta ,nici nu ma intereseaza foarte tare , stiu doar ca aveam nevoie de o confirmare ...ca o pot publica si uite ca am facut-o si pe asta....

CANTEC DE DRAGOSTE LA MARGINEA MARII...Nichita Stanescu

Cu gleznele julite, eu te pîndesc cînd treci
printre rocile tarmului, reci.
Marea se va preface-n pasari stravezii,
cîte le-ncap ochii spre ea,
si vor zbura fîlfîind, cînd ai sa vii,
pîna-n piscul vazduhului cu o stea.

Vor ramîne prapastiile si pesterile goale,
pestii vor plesni aerul prabusit cu cozile,
stîrnind margeanele domoale
si corzile.

Uite, epava corabii lui Simbad ,marinarul
cu un colt se sprijina-n scoicile cenusii,
cu un vîrf înjungie-n mijloc clestarul,
peste toate puntile alearga raci vii.

Îti daruiesc o stea la mare, un crab si un delfin!
Adu-i în spinare pana la nisipuri.
Ma voi preface orb si am sa vin
cu bratul întins, sa-ti mangîi chipul.

P.S. De aici inainte , o sa va propun in fiecare zi cate ceva frumos, in principiu cate o poezie,  iar daca nu va place va dau voie sa imi dati peste nas cu altceva , mult mai.... si mai ...dar cu dovezi. Sa vedem si noi , sa mai aflam si noi, poate ne mai sensibilizam ...deci astept critici.

INTERVIU CU DUMNEZEU...Octavian Paler

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna .

AVEM TIMP...Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi
insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.

Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam
dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

LOCURI GOALE, DE OCUPAT...

Daca as avea o foarfeca magica ,as decupa perfect rotund bucati din amintiri ,as decupa nume , oameni...i-as inchide intr-o carte si m-as multumi sa uit de ei niste ani buni de acum incolo...nu as deschide-o gandindu-ma ca ar putea sa prinda viata ...pana intr-o zi, cand o sa fiu batrana de ani ,de vise ,de viata ...atunci as frunzari-o fara frica, mi-as scoate gandurile ,zilele, oamenii pusi la presat si la pastrat si i-as aduna intr-un tablou pe perete. Bucata cu bucata. Atunci mi-as umple golurile , abia atunci mi-as aduna laolata toate amintirile... Ar fi tabloul vietii mele...
Astazi, doar decupez...pe zi ce trece devin mai priceputa...tai si arunc...iar golurile ramase caut sa mi le umplu.
Si caut bucata cea mai potrivita care sa acopere perfect ,fara sa scotoceasca prea mult ,intrebandu-se ce a fost in trecut, pe locurile ramase goale...

CE FRUMOASA ESTI...Adrian Paunescu

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.
Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.
Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.
Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.
Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.
Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.
Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.
Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust ?

N-AM SA VA SPUN...Zaharia Stancu

N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Cand bate vantul peste delta, trestiile
Lin se leagana, vii se leagana, vii fosnesc.
N-am sa va spun pe cine astept, dar astept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboara.
Toate cantecele lumii, toate, s-o stiti,
Incap intr-un flaut, intr-o vioara.
Cerul n-are margini, stelele au,
Miez si margini de foc are si soarele.
Vantul de seara mi-a spus c-o sa moara
Dac-o sa-i rupeti in drum picioarele.
Ce sa fac, dudule? Incotro s-o apuc?
Ma striga din patru parti zarile.
Muntii cu paduri cu tot mor sufocati
Si-n curand o sa moara sufocate si marile.
N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crangurile sunt pline de flori si de iarba
Si de arbori plapanzi care cresc.