Daca pana acum mi-au tremurat de multe ori mainile pe taste, incercand sa scriu acest post, recunoscandu-mi mie in vorbe scrise ca pot trage linie definitiv, astazi chiar pot sa o fac cu o mare detasare si cu un zambet in coltul gurii, oarecum ironic ca nu se moare din iubire ,ba chiar se traieste mult mai bine dupa...
Asta nu vine dupa un vis frumos dintr-o seara mai nebuna, ci dupa multe luni de lacrimi, intrebari fara raspuns, frustrari, ganduri ce au oscilat de la ura la iertare,de la mila la reprosuri,de la ciuda la razbunare,pana cand am ajuns la impacarea si intelegerea ca nimic nu e intamplator, iar tot raul e spre bine...Din iubire nu se moare, iar daca nu am murit eu care sunt cea mai slaba din toate fiintele lumii, ajungand azi sa trag concluzii optimiste pentru ziua de maine,e clar ca nu va murii nimeni, iar faza cu ce nu te omoara te face mai puternic ,nu doar ca e cat se poate de adevarata, dar iti mai umple creierul si sufletul de invataminte pe care nu ai cum sa le uiti pe viitor.
Azi pot sa trag cu ochiul in trecut fara sa-mi innegresc inima de suparare si sa constat ca am invatat niste lucruri langa tine...am invatat ca din doi intotdeauna unul sufera mai mult si nu este cel care iubeste pana la cer si inapoi, este cel care nu are puterea sa renunte la momentul potrivit, care simte teama pana in maduva oaselor ca nu-si poate continua zilele decat innodandu-le fara rost cu ale celuilat...de data asta eu am fost aceea, care fara sa fiu oarba sau proasta nu am inteles la momentul potrivit ca cel de-al doilea an de realatie nu este decat o prelungire letargica a primului, o agonizare a unei iubiri care nu mai exista...ca tu de ieri nu mai esti cel de azi...ca nu poti schimba oamenii asa cum vrei tu , cum sunt ei in visele tale , ca nimeni nu se schimba decat pentru moment, iar intr-un final iti va da peste bot exact cu aceleasi nimicuri pentru care tu te-ai asezat si-n cap sa le schimbi...
Am invatat ca atunci cand cineva renunta la tine o data , va renunta si a doua oara si a treia oara, pana o va face de tot, in ciuda eforturilor tale supranaturale de al face fericit, de a nu gresi , de a iubi...am invatat ca nu trebuie sa ma simt cea mai urata, slaba, proasta persoana de pe glob si nici ca trebuie sa ma invinuiesc eu de fiecare cearta aparuta intre noi, pentru ca nu ma iubesti tu ...pur si simplu nu a fost sa fie iar eu nu am o vina prea mare pentru asta...
Am invatat sa-mi arunc prin colturi bine ascunse orgoliul prostesc ,sa astept doua zile ca sa pot spune imi pare rau si nici atunci din tot sufletul ...mi-am data seama ca toate spectacolele cu scene pline de istericale nu duc la o impacare dulce, ci la o moarte lenta a unei relatii supraaglomerate de nervi tociti si zile macinate aiurea...
Am invatat de la tine sa daruiesc celui de langa mine , fara sa-l intreb daca are nevoie, daca ii place , pur si simplu sa indraznesc sa fac eu alegerea pentru el si sa-i ofer din tot sufletul...am invatat ca asa se castiga un om prin fapte, nu prin vorbe...cand nu am mai primit nimic de la tine, am inteles ca mi-au ramas doar vorbele, desi dupa atata timp jumate din lucrurile mele sunt de la tine...asta inseamna ceva.
Tot tu m-ai invatat sa ma rog, sa nu ma mai revolt pe tot ce mi se intampla , sa-mi las ultimii 5 lei, copiilor saraci de la poarta bisericii, gandindu-ma ca ei au mai mare nevoie de ei,decat am eu...
Am si intrebari o mie , la care nu m-a invatat nimeni sa-mi raspuns...dar al carui raspuns nici nu-l mai vreau sa-l aflu , nici nu mai conteaza...
Nu am invatat niciodata de ce nu mi-ai fost prieten, de ce nu te-am simtit de aceeasi parte cu mine , de ce nu ti-am aratat ascunzisurile sufletului meu...de ce nu mi-ai fost complice in greselile mele si m-ai lasat mereu sa lupt singura impotriva lor....
Nu am inteles niciodata de ce ma cautai de fiecare data plangand, acoperindu-ma de cate un te iubesc , al carui sens nu cred ca l-ai stiu vreodata, ca dupa 3 zile sa dispari ca si cum nu as fi existat si sa revii dupa alte 3 saptamani , zambind si cu un dor ne bun de mine....
Am murit de ciuda cu trei noduri in gat, cand m-ai lasat sa numar secundele ca pe niste ani , in fata usii tale , pentru ca ai fost las si nu ai avut puterea sa-mi deschizi si sa-mi arunci in ochi ultimele cuvinte...m-am intrebat mereu daca ti-a tremurat vreo clipa mana si sufletul pe cheie , gandindu-te daca sa-mi deschizi sau nu, amintidu-ti ca usa mea ti-a fost mereu deschisa, sau tu iti fumai de fapt linistit tigarea in bucatarie , asteptand sa-mi iau singura talpasita si sa plec, fara sa te mai astepeti vreodata la vreun repros...
Azi nimic din toate astea nici nu mai conteaza ,desi altadata cream ca or sa ma bage in mormant...acum cateva zile am fost intamplator in faleza nord , erau geamurile de la camera noastra deschise, am fost in locul in care mi-am petrecut cel mai frumos an din viata mea si nu am simtit nimic. Mi-a fost frica, credeam ca o sa plang, ca o sa transform marea intr-un ocean de lacrimi, dar nu am simtit nimic ,pentru ca am inteles ca fiecare lucru e la timpul lui lasat , iar noua ne-a fost bine atunci.
Azi pot doar sa plec mai departe, dupa ce am inteles ca lucrurile frumoase le pastrezi in suflet pentru a te bucura cand iti e greu. iar cele rele le folosesti ca aliat pentru a construi pe viitor ...dar am inteles si ca e nevoie de timp pentru a gandi asa...ca in momentul acela greu , trebuie doar sa depasesti zidul negru din fata ochior,pentru a gasi drumul liber ce ti se asterne in fata...
Nu stiu daca am facut bine , ca am scris asta ,nici nu ma intereseaza foarte tare , stiu doar ca aveam nevoie de o confirmare ...ca o pot publica si uite ca am facut-o si pe asta....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu