IUBIRE DIN LICEU...

Azi , prima oara-ti scriu / Un cuvant pentru mai tarziu , / Sa nu uiti ce suntem acum/ Cand vom fi , poate pe alt drum....cand anii de liceu se vor sfarsi, cand maturi inapoi vom privi.....cam asa spunea Oana Sarbu in Liceenii, pe vremea cand visam si eu la asa un scenariu de film....
Nu i-am scris niciodata, am crezut ca vom ramane mereu asa, ca nu vom uita ca am fost copii, ca ne vom iubi mereu...dar ii scriu acum, cand ne-a ramas nostalgia clipelor si amintirea celei mai frumoase povesti de iubire...cea din anii de liceu.
Fericirea poate fi intr-un zambet fugitiv, am aflat eu acum vreo sapte ani, cand am iubit prima data.Eram clasa a X a si l-am remarcat pentru ca ma privea insistent , uneori imi zambea , doar el dintr-o multime de baieti, ce ii erau colegi.Normal era la o clasa de real , cu doi ani mai mare ca mine...Mai tarziu am aflat ca el ma remarcase primul...
S-a petrecut in mine o avalansa de sentimente atunci , pe care nu le mai intalnisem , a fost ciudat...a fost ca atunci cand trebuie sa se intample .. asa a fost , sa-l intalnesc...era un vis , , cum spunea Eliade "Toti visam , asa incepe ...ca intr-un vis"....cu emotie , teama , dorinta, curiozitate, naivitate , bucurie.
Am vorbit prima data pe scarile liceului cand ne-am si cunoscut "intamplator". L-am intrebat daca e o coincidenta intalnirea nostra si mi-a raspuns tot printr-o intrebare "Vrei sa te mint sau sa-ti spun adevarul? "A fost momentul in care am inteles ca ma vor lega multe de el...
Prima intalnire la Time . Aveam prea multe sa ne spunem , ne cunosteam dintotdeauna, aveam ce sa vorbim si asta a contat mult. Nici nu am bagat in seama multimea din jurul nostru , as fi vrut sa nu se mai termine sucul din pahare , sa stam asa cu ale noastre, doar ca era dupa ore si mai trebuia sa ajungem acasa...el statea intr-un capat al orasului si eu in celalalt, dar nu m-a lasat niciodata singura....
Asa a inceput si a tot continuat , aveam banca noastra in parc , in Dumbrava, ca era mai pustiu pe vremea aia si mai aproape de liceu.Am invatat sa chiulesc de la ore si sa fac chimia, geografia , biologia in parc....era toamna, era octombrie, frig, ploaie , dar cine simtea toate astea?
Ma transformasem acasa intr-o eleva model , in fiecare zi mergeam la biblioteca sa studiez , doar ca nu mai ajungeam pana acolo , ma opream pe undeva pe aproape , la o cafea dulce, un pall mall... un sarut , mai multe...Imi cumpara prajituri si ascultam Impact "Ingerul meu ", si era cald , era bine si ne iubeam mult si eram copii .. acum 1000 de ani parca...
A inceput pe 10 octombrie 200..., iar de atunci timpul tot a trecut odata cu noi, nu ne-a lasat in urma...viata ne-a tot dus pe drumuri diferite , al lui mai drept, al meu mai stramb...L-am iubit tot liceul , desi el plecase , era acum student, eu mai crescusem doar putin...asa era normal sa fie , asa s-a si intamplat , a avut el grija de asta ...si de mine ...
Mi-a spus candva in gluma "Cristinelule , eu sunt mentorul tau...", si eu l-am luat in serios...A fost cel care m-a crescut , care m-a cunoscut asa cum sunt ... nu stiu ce nu stie despre mine..A ascultat mereu ce am avut de spus , m-a inteles mereu , m-a certat cand am gresit, m-a admirat cand am meritat.
Stiu ca i-am fost foarte draga, stiu ca o sa citeasca ce am scris aici,ca este omul la care am tinut foarte mult si care are un loc deosebit in sufletul meu...
Il respect si admir pentru tot ce a construit , pentru ce este ca om , pentru ca nu m-a facut nefericita niciodata , dar niciodata, pentru ca nu m-a facut sa plang...ca am contat pentru el , ca mi-a fost si-mi este prieten si niciodata nu mi-a intors spatele... si i-a pasat cand altii m-au facut sa sufar.
Cred ca l-am dezamagit de cateva ori , nu mi-a spus-o niciodata, dar stiu ca a avut alte asteptari de la mine...el m-a invatat tot ce stiu, mi-a povestit cum e viata , poate ca daca ar fi fost mai mult langa mine as fi avut parte de mult mai multe lucruri bune.

Mi-a dat un sfat acum putin timp , dar nu l-am mai ascultat si am gresit... am crezut ca acum pot sa iau decizii singura ... proaste bineinteles.
Ma bucur ca poate sa inteleaga ce am scris aici , desi stie deja tot fara sa-i spun...nu am sa uit niciodata acele clipe frumoase de atunci ...nu am sa uit ca am despre ce scrie azi aici...

Mi-a placut acest subiect si de aceea mi-am amintit aici despre el....la mine a fost frumos , la voi cum a fost?....

DACA VOI NU MA VRETI , NICI EU NU VA VREAU ...

Azi am urat oamenii , care nu au inteles in viata lor ce inseamna eleganta , respect, sinceritate, desi in gandirea lor desirata , in cloaca lor de prostie , toate astea merg asa de-a valma, cum s-o putea mai bine pentru ei.
Nu inteleg de ce e greu si indecent sa spui cuiva simplu "MULTUMESC" pentru tot ce a facut pentru tine si apoi sa mergi mai departe cu socotelile incheiate. "Nu mai am nevoie de tine , ai fost bun cat ai fost , dar acum gata esti expirat ... la revedere" ,spune orice , dar nu te zbarli fara motiv , nu cauta pretexte penibile , ca sa cazi tot tu in picioare .
Am remarcat lasitatea astea de multe ori , in diferite situatii. Cand nu mai ai nevoie de cineva , nu ii spui "pleaca" , ci il determini sa plece. Ti-e frica sa fie alegerea ta pe fata , lasa sa fie a lui, ca si asa nu are incotro, nu i-ai lasat nicio portita de scapare .Te chinui sa-i smulgi un raspuns , ii restalmacesti cuvintele, il subestimezi, il faci pe el sa se subestimeze, sa fie slab, mai slab ca tine, doar pentru ca este mult mai greu sa spui simplu " la revedere".
E nevoie de un adevarat scenariu , se tese un intreg paienjenis , poate - poate pica vinovat si se retrage spasit.
Am auzit un om deosebit , spunandu-i unei haite de babe , "Am eleganta sa plec ..." si a plecat , nu ca a vrut , nu a fost decizia ei , nu a avut alta alternativa...
Ma intoxic zilnic cu mizerii din astea , ma chinui sa dau peste nas unor nimicuri care nu merita sa le citesc macar comenturile , asta inseamna ca ii bag in seama , dar mai uit uneori , ma amestec cu ei si ma trezesc abia cand ma sufoc, cand ma apasa toata minciuna si lasitatea lor .
Ingustimea lor mentala, mediocritatea lor innoada zilele intr-un singur sir fara capat, neted , fara niciun obstacol. Ei sunt stapanii lor si ai celorlalti .Nimic nu li se poate intampla, cand ingroapa fara rand lacrimile, ranile , sperantele altora mai slabi...Pana intr-o zi .. sper eu.
Urasc oamneii needucatii, categoria care nu a cunoscut bunul- simt si respectul fata de cei din jurul lor si asta pentru ca imi transmit mie energiile lor negative , ca ma implica in traiul lor frustrat, fara sa ma intrebe daca vreau sa le impartasesc conditia limitata...
Cresc si se hranesc cu bunastarea mea morala , atingand prostia grava in apogeul ei , fara sa priceapa ceva ...
"Prostia aspira spre zenitul ei .."asa zicea Vasile Ghica , si avea dreptate...
Si da sunt suparata... postul asta nu e pentru voi ... e pentru mine , ca prea se adunasera multe...

CU BUNE , CU RELE....

"Calea spre a iubi ceva sau pe cineva , este sa intelegi ca il poti pierde...."asa spunea G.K. Chesterton, asa spun si eu acum , cand inteleg mult mai bine regula raritatii- care spune ca totul pare mai valoros , atunci cand e disponibil intr-un mod limitat, sau inceteaza sa mai fie ...
Aceasta raritate nu este data doar de o trasatura aparte , de o calitate , ci poate fi evidentiata si printr-un defect.In acest sens, edificator este fenomenul numit "pretioasa greseala" intalnit pe piata colectionarilor.Articolele cu defect , sunt uneori cele mai valoroase dintre toate si asta pentru ca sunt unice.
Exista o ironie instructiva aici: imperfectiunile care ar fi transformat articolul intr-un nimic, il fac sa devina o posesiune mai valoroasa datorita raritatii.
Asa suntem si noi , unici, plini de imperfectiuni , plini de "pretioase greseli" . Uitam sa dam o sansa celorlalti de a se infatisa exact asa cum sunt , cerand de la ei sa se modeleze conform tiparelor create in mintea noastra.Cand acestea nu se pot adapta in totalitate , cand tiparul nu e perfect, aruncam cu noroi , criticam , desfiintam . Se poate observa dezamagirea.....
Abia cand totul aluneca si simti ca se pierde , constientizezi , apreciezi omul de langa tine , exact asa cum este , nu cum ti-l imaginezi tu. Ciudat, iti dai seama ca are si el calitati, ca-ti place , ca e altfel si e unic...oare de ce nu ai putut sa-l apreciezi pana atunci?....Cu bune , cu rele.....
O fiinta independenta este aceea care poate alege , care poate sa-si exploreze multimea si profunzimea optiunilor.Ne simtim liberi si independenti si ne creem optiuni simandicoase, care sa ne puna in valoare , fara sa privim in jur si sa zambim pentru cine e langa noi...
Poate nu ne tenteaza pentru ca e prea simplu , dar nu e deloc... dar din fericire inca mai putem sa invatam " sa colectionam " oameni langa noi, cu tot ceea ce ii face unici , cu bune , cu rele....