SFARSIT DE CONVORBIRE TELEFONICA...

Tu existi in mine, cifra unu in sufletul cifrei unu, cuvantarea cuvantului, sunetul venit brusc dupa lumina ploii de vara...

GAND

Inima,
fii simpla ca moarte.
Lucrurile simple nu se pot dovedi
 si sunt atatia morti in jur...


NICHITA STANESCU

IMBRATISAREA -

Cand ne-am zarit, aerul dintre noi


si-a aruncat dintr-o data

imaginea copacilor, indiferenti si goi,

pe care-o lasa sa-l strabata.



Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume,

unul spre celalalt, si-atat de iute,

ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,

si ora, lovita, se sparse-n minute.



As fi vrut sa te pastrez in brate

asa cum tin trupul copilariei, intrecut,

cu mortile-i nerepetate.

Si sa te-mbratisez cu coastele-as fi vrut.


NICHITA STANESCU

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întâia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cât ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce suntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa suntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sângelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgâna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Suntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.

poezie de Adrian Păunescu

IUBIRE...

Iubire- lac in care
infloreste regretul frumusetii,
cand cade zapada
peste zilele defrisate ale copilarie ,
peste orasele de dupa razboi,
pana ce apare femeia,
-pretext al visarii
inserarea fara de arbori,
in care lacul isi cauta sufletul.        Aleksander Nawrocki

CER PREA MULT?

Imi doresc o fabrica de ciocolata numai a mea, in care in care sa pot coordona orice activitate si orice fel de sortiment , din acest spatiu. Vreau sa fiu singurul consumator si sa produc tone de ciocolata doar pentru sufletul meu...Imi place si daca imi place am fel de fel de vise cu ea...de exemplu , imi imaginez o zi la fabrica... la fabrica mea....Agitatie mare, sute de oameni muncesc din greu pentru mine, manjiti pana la urechi de pasta cleioasa, ingramaditi prin maldare de bucati imense, colorate in maro (albe si neagre nu agreez) si care se straduiesc cu toate puterile sa-mi creeze cea mai buna ciocolata . Eu nu vreau decat sa simt pana in fundul plamanilor mirosul dulce ,sa-l trag pe nas ca fiind singurul meu viciu major, sa simt dulce fiecare parte din mine,  gandindu-ma la fiecare aroma . Da , vreau sa vad multa ciocolata , sa-mi bag degetele prin fiecare locsor in care zace gata pregatita de ambalare,  sa vad  fantani , rauri , sa ploua cu dulce , cu miere , cu stafide si alune, sa stiu ca toata , dar toata e numai a mea .Nu vreau sa vad picior intrus la mine in regat si nici nu vreau sa impart cu cineva marea mea bucurie . Imi doresc ce pot sa fac , dar daca nu o sa am vreodata o fabrica numai a mea , macar sa vizitez una adevarat tot  ar fi ceva...
 As mai vrea si o casuta tot din ciocolata , asa nici mare nici mica, dar incep deja sa exagerez , nu?
Da , o casuta , aici v-as primii si pe voi , sa roadem cate putin impreuna din ea....si sa ne tinem de urat la batranete tot impreuna cand o sa suferim cronic de diabet...
Cer prea mult?
Ma poate ajuta cineva?

Imi doresc...

NIMIC NU E NOU...

...toate-s roz si frumos ambalate , expuse in vitrine si impopotonate ca ornamentele din bradul de craciun. Cat mai multa poleiala, staniol straturi -straturi pentru decor si pentru a lua ochii... pentru o clipa. Cateodata toate stralucesc in jurul meu, si ma simt si eu o steluta care primeste lumina de la tot ce e minunat in jur . Lucruri complicate , de fiecare data altfel asamblate , cu noi dimensiuni si cu sperante care cred in minuni...
Nu vorbesc acum despre sarbatorile de iarna , ci despre lucrurile din viata noastra de zi cu zi...asa ni se infatiseaza , infinit colorate si mereu ingamfate ,primand ideea de superioritate fata de modestia vremurilor trecute.
In esenta  vorbim despre aceleasi lucruri doar cu o alta infatisare.Cand incepem sa ne plictisim de auriul lumii in care traim si incepem sa decojim in straturi, iluziile , visele , ajungem la acelesi mici nimicuri existentiale . Nimic nu e nou , totul e doar altfel fabricat , mai comercial ,ca sa nu avem timp sa tragem cu ochiul in trecut , sa facem comparatii. Ramanem fascinati de aceasta lume , pana cand din intamplare , prost facuta la baza se mai strica din decor, mai cade o fundita , o inimioara si te trezesti ca era totul o minciuna , o imagine... pe care ai mai intalnit-o de atatea ori...iti cade parca tot tabloul in cap , si nauc de atata dezamagire iti vine sa tragi de tot , sa rupi sa imprastii cu ghirlande , sa calci in picioare mormanele de ganduri , de vise  ...Iti vezi viata goala , vezi totul in gol sau mai gol, si asta nu e  neaparat un lucru rau...e  cel care e de obicei , doar ca noi vrem sa-l vedem mereu altfel.
....uneori avem nevoie sa vedem totul altfel , sa fie craciun cu brazi impodobiti in fiecare anotimp, sa fie vesnic sarbatoare, sa fie carnaval ...
....de fiecare data avem nevoie sa stim , ca e doar  o sarbatoare , doar un carnaval in care totul e deghizat doar pentru a ne distra gandurile pe moment... dupa un timp totul revine la normal.
... nimic nu e nou , totul e doar putin mai altfel.