si-a aruncat dintr-o data
imaginea copacilor, indiferenti si goi,
pe care-o lasa sa-l strabata.
Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume,
unul spre celalalt, si-atat de iute,
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,
si ora, lovita, se sparse-n minute.
As fi vrut sa te pastrez in brate
asa cum tin trupul copilariei, intrecut,
cu mortile-i nerepetate.
Si sa te-mbratisez cu coastele-as fi vrut.
NICHITA STANESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu